1SB Atentie! Clapele se instaleaza in ADN

“Mergi cu mine la Jonny Raducanu?”, m-a intreabat o prietena, incantata de eveniment.
“Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa… Da. Sigur. Cand? Unde?”, ii spun, prefacandu-ma ocupata, ca sa nu vada dezinteresul meu. Ii eram datoare vanduta, nu mai stiu de ce, astfel ca nu o puteam refuza.
Era cam acum zece ani, eram studenta la Iasi si ramasese in mine ceva din copilul agitat si fata baietoasa careia ii placea sa se joace cu baietii fotbal si alte cele. 
Dadusem la facultate, pentru ca voiam sa fiu prima femeie din Romania care comenteaza fotbal. Preferam rock-ul, sa ma zbantui pe la petreceri sau in discoteca, sa citesc si sa stau pe net. Ma hotaram repede in ce directie sa o iau si, pana sa se decida prietenele mele ce fac, eu eram deja acolo.
Suficiente motive, incat un concert de jazz, tinut intr-o sala cu o capacitate de 300 de locuri, cel mult, sa-mi fie strain si nu ma atraga. 
Peste toate insa eram, si inca mai sunt, extrem de curioasa, asa ca, nu m-am sustras niciun moment de la propunere.
Sala de spectacol era stil amfiteatru, plina. 
Noi ne-am asezat in primele randuri. 
Pe scena era doar pianul – mare, clasic si negru.
Stiam cine este si ce face Jonny Raducanu. Cu toate acestea m-a mirat aparitia mosului imbracat sui, dar m-a incantat.
Dupa ce a spus ce va canta (nu-mi mai amintesc ce) si ca el nu respecta cu stricte melodia – si ca nici nu se face asa ceva in jazz, ca-i indecent sa faci asa ceva in jazz -, a inceput sa cante, sa se joace, sa ne povesteasca, sa ne explice si sa vibreze. Vorbea colorat – “Ce cacat!” este decent -, si-ar fi aprins o tigara si s-ar fi cinstit cu un pahar de vin. Toate acestea le spunea si le facea in jurul clapelor de la pian. Sublinia, completa ceea ce spusese cu cateva minute mai devreme, ii mai scapa o coloratura, dar nu se desprindea de clape. 
A tinut-o asa vreo trei ore. 
Sunetele se spargeau in sala mica si se recompuneau in fiecare dintre noi. Parca intrau in ADN si ne reconfigurau. 
Din amintirile mele, asa arata pianul de atunci.*
Atunci, chiar in acele momente, nu-mi dadeam seama ce mi se intampla, dar, dupa ce s-a terminat, eram foarte fericita. Habar n-aveam ca ma pot simti asa. Era un sentiment asemanator cu cel cand vezi un gol frumos, o pasa inspirata si o depasire cum erau cele din disputele dintre Prost si Senna. (Super fana sport!!!) Numai ca dura mai mult. Mult mai mult. Si aveam mult mai multa energie.
Dupa alte evenimente triste, dar salvate de pian, in care m-am simtit, din nou, foarte fericita, ca atunci la concert, am inceput incet incet sa caut simfonii, sonate si tot ce mai este legat de pian.
In ultimii doi ani, am inceput sa ascult tot mai mult muzica clasica, iar acum sunt in etapa Chopin si Beethoven, completati cu putin Brahms si Haydn.
Mi-am aminit cum s-au infiltrat clapele in corpul meu si mi-au refacut legaturile trupesti, cand am vazut tema pentru prima etapa a concursului SuperBlog 2011: Puritatea Sunetului
Sponsorul acestei etape este ASUS care a realizat pachetul de tehnologii Sonic Master si generatia de laptop-uri N55 si N75. Toate acestea au fost create pentru a reda cea mai buna experienta audio pe un laptop. Asa ceva chiar mi-a placea sa incerc. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *